"... N-am timp!"

De cate ori nu am auzit la colegul din stanga sau la prietena din dreapta noastra, ba, ca sa fim cinstitzi pana la capat, de cate ori nu am tras noi inshine cu urechea la propria noastra voce interioara care ne shoptea : "Ce sa fac, n-am avut timp..." O shoptea - fraza aceasta cheie, fraza chin, fraza-suspin - vaicarindu-se, explicandu-se. Cu acest "timp lipsa" se putea justifica totul. Se putea spala cugetul de remushcari. Se incerca a se curatza chiar obrazul de rushine shi se decurcau incurcaturi. Timpul, timpul acesta lacom, inghitzitor de clipe shi de viatza omeneasca precum curcarii de flacai, timpul acesta aparea in fraza de mai sus ca o fatalitate care ne zdrobeshte sub apasarea sa, care ne striveshte sub graba sa. Cu acest "n-am avut timp" se poate explica shi nepredarea la vreme a unui proiect, shi parul vrashte, necoafat cu saptamanile, shi intarzierea la o intalnire sentimentala shi amanarea - pentru a cata oara? - a mersului la dentist, ba chiar shi lectura unei cartzi pe care o tzineam la mult pe noptiera..
E adevarat, timpul liber nu ne prea da afara din casa, pe noi totzi, traitorii in epoca vitezelor shi grabelor de tot felul, dar parca mai ales pe noi, femeile, care avem de dus frumos pana la capat tripla, multipla noastra misie de persoane care nu trebuie sa uite a gati shi a spala scutece in timp ce se iau nitzel cu studiul - sa zicem - al creierelor electronice. E adevarat, timpul nostru cel de toate zilele ne este dramuit, impartzit, maruntzit de multe shi prea felurite treburi. Shi totushi, shi totushi, shi totushi... Hidetzi sa scotocim pana la fundul cunoshtintzei noastre shi sa cautam a afla acolo de cate ori, zicand "n-am timp", nu am acoperit, de fapt, cine shtie ce moment de inertzie a gandurilor noastre, de lenevie a gestului nostru, de neputintza in a ne organiza chibzuit, judicios, zilele, ceasurile, minutele vietzii noastre. Oare nu ne lasam noi inshine, cateodata, cuprinshi de o ciudata amortzire care, scuturata la vreme, cu ceea ce obijnuim a numi vointza, ne-ar fi putut salva din prea multele incurcaturi la care ne duce ideea mincinosjustificatoare a acestui "n-am avut timp"?
Stapanirea de sine.. Invingerea propriilor tale slabiciuni. E cea mai grea lupta pe care o poate da omul, cea cu sine insushi, dar nici o victorie nu cunoashte atat imensa satisfactzie ca cea in care vedem zacand la propriile picioare propriile noastre cusurui. Ziua aceea, zilele acestei victorii merita trecute cu rohu in calendarul existentzei fiecaruia dintre noi.